Mihail Călin

Mihail Călin: Una din lecţiile post-Colectiv este că statul nu poate lăsa categorii întregi de români să se expună, în numele libertăţii individuale, la riscuri oricât de mari.

În ultimele zile, mi-am imaginat cum era dacă în seara de 30 octombrie, alertaţi de vestea că sute de oameni vor să participe la un concert în fosta fabrică Pionierul, câţiva poliţişti sau pompieri cu simţ de răspundere ar fi oprit intrarea a mai mult de 80 de spectatori, cât prevedea autorizaţia. Sau dacă ar fi închis pur și simplu clubul pentru nerespectarea normelor de protecţie la incendii. Fără vreo intenţie de impietate faţă de victimele dezastrului care s-a produs în realitate, probabil că cei rămaşi pe dinafară nu ar fi acceptat uşor situaţia creată pentru siguranţa lor. Ar fi protestat, ar fi insistat să intre pe proprie răspundere, ar fi acuzat regulile stupide care le interzic o distracţie nevinovată. O noapte stricată, încheiată cu un mic scandal, zeci de vieţi salvate fără să ne dăm vreodată seama.

 

La asta mă gândeam zilele trecute, observând reacţiile vehemente ale unora împotriva legii care interzice fumatul în spaţiile publice închise. Încălcarea libertăţii individuale (adesea cuplată cu asumarea responsabilităţii pentru efectele nocive ale tutunului) este principala acuzaţie a celor care, în curând, ar trebui să-şi aprindă ţigara în afara restaurantului, barului sau locului de muncă. Chiar dacă ştim că, în cazul fumatului, libertatea se transformă repede în dependenţă, argumentul rezonează cu mulţi dintre noi, care găsim iritantă trasarea de către stat a unor limite în care să ne exercităm alegerile. Însă această viziune neîngrădită a libertăţii pare să contrazică chiar răspunsul nostru ca societate la dezastrul de la Colectiv.

Sute de rockeri intraseră de bunăvoie (dar şi în necunoştinţă de cauză) în ceea ce avea să devină o capcană de foc şi fum toxic. Dar statul a fost, pe bună dreptate, cel tras la răspundere de zecile de mii de protestatari de pe străzi şi milioanele de revoltaţi din case. Iar sarcina evitării altor catastrofe nu a fost pusă în seama viitorilor spectatori, conştienţi acum de riscuri, ci a autorităţilor: ele trebuie să impună reguli de siguranţă pentru locurile în care se adună mulţi oameni, să verifice respectarea lor şi să ia măsuri împotriva celor care nu se conformează. La scurt timp, cluburi, teatre şi cinematografe s-au închis temporar, fără scandal, iar cetăţenii au acceptat că nu se pot înghesui cu sutele în încăperi cu o singură ieşire.

Una din lecţiile post-Colectiv este deci că statul nu poate lăsa categorii întregi de români să se expună, în numele libertăţii individuale, la riscuri oricât de mari, fie ele chiar cunoscute şi asumate. Că, până la un punct, cineva trebuie să ne ajute să nu ne facem rău nouă sau celor din jur. Acesta este scopul legii împotriva fumatului în spaţiile publice închise: îi protejează în primul rând pe nefumători şi pe angajaţi, iar pe fumători îi ajută – nu îi obligă –, alături de măsuri mai vechi (acciza, avertismentele şi pictogramele de pe pachete, programele de consiliere), să renunţe la obicei. Cum am putea, după revolta declanşată de o catastrofă izolată, să ne aşteptăm ca statul să nu mişte un deget pentru zecile de de mii de fumători activi şi pasivi care mor anual în România – echivalentul a două tragedii de la Colectiv în fiecare zi?

Fumătorii ar trebui să vadă că, deşi este cunoscută drept „legea antifumat”, interzicerea fumatului în spaţiile publice închise nu este împotriva lor. La fel cum regulile de circulaţie – condusul pe partea dreaptă, limitele de viteză, centura de siguranţă, semaforul din intersecţie – nu sunt împotriva şoferilor. Aşa cum măsurile de pe plaje – salvamarul, steagurile, geamandurile – nu sunt împotriva înotătorilor. Sau cum, iată, normele de protecţie faţă de incendii nu sunt împotriva celor care vor să meargă seara la un concert. Toate aceste limitări ale libertăţii noastre permit fiecăruia să-şi continue stilul de viaţă – dar într-un mod cât mai sigur şi pentru el, şi pentru ceilalţi.

About Author: Mihail Călin
Mihail Călin este jurnalist în domeniul sănătăţii de cinci ani. A făcut parte din redacţia săptămânalului Viaţa medicală şi a fost redactor-şef la Sănătatea Press Group. Are un interes deosebit pentru politicile europene, fiind bursier al portalului de specialitate EurActiv Bruxelles şi participând la numeroase conferinţe organizate de instituţiile şi asociaţiile europene de sănătate. În 2013, fost unul din premianții concursului „Reporter European”.