Mihail Călin

Mihail Călin

Un medic oncolog din Tulcea s-a întors la lucru la o săptămână după ce ieșise la pensie, fiindcă nu exista în tot județul un altul care să-i îngrijească cei 4.000 de pacienți. În județul Maramureș, un anestezist face  naveta între două orașe mai mici, pentru ca operațiile urgente să se poată desfășura, celelalte fiind amânate pentru zile mai puţin aglomerate.  Călărași, un județ din sudul sărac al țării, are un singur diabetolog.

Toate acestea sunt, printre altele, rezultatul migrației masive a personalului medical, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007. Între 14.000 și 20.000 de medici – și probabil cel puțin tot atâtea asistente medicale – au plecat în ultimii șapte ani din țară, lăsând în urmă pacienți cu acces și mai redus la îngrijire și colegi copleșiți. Mulți români speră la soluții din partea UE, locul în care majoritatea lucrătorilor medicali migranți au plecat.

Cu doi ani în urmă, la Forumul European de Sănătate de la Gastein, John Dalli, comisarul european pentru sănătate de la acel moment, îmi spunea că vede în acest fenomen o „inversare a solidarității”, acuzând statele membre mai bogate că „braconează” medicii și asistentele în formarea căreia țări mai sărace au investit miliarde de euro din bugete și-așa foarte reduse. Anul acesta, migrația personalului medical a ocupat iarăși un loc important pe agenda Forumului de la Gastein. Dar în ciuda afirmațiilor ferme ale fostului comisar, Europa nu poate face prea multe pentru a rezolva problema României. UE promovează libera circulație a persoanelor și armonizarea instruirii din sănătate, facilitând astfel mobilitatea, îmi spune profesorul James Buchan, de la Universitatea Queen Margaret din Edinburgh. Nici măcar Acțiunea Comună europeană pentru planificarea și prognoza forței de muncă din sănătate – născută, după cum spunea coordonatorul său, din discursurile rostite pe marginea problemei mobilităţii – nu se referă atât la coordonarea politicilor celor 28 de state astfel încât toate să-și acopere nevoile, cât la întărirea capacităților țărilor de a-și gestiona singure problemele.

Într-adevăr, fiecare ţară deţine cheia atragerii lucrătorilor din afară şi a păstrării celor indigeni. Miklos Szocska, fost ministru de stat maghiar pentru sănătate, mi-a explicat una din inovaţiile prin care guvernul său a reacţionat la plecarea a 10% din populaţia medicală activă: a introdus taxe pentru produsele bogate în sare şi zahăr, a crescut accizele la alcool şi tutun, iar zecile de milioane de euro astfel obţinute au fost folosite pentru creşterea salariilor, care nu mai fuseseră mărite de opt ani. Deşi veniturile nu au ajuns la niveluri occidentale, au fost suficiente ca, alături de creşterea fondurilor alocate asistenţei primare şi oferirea de burse rezidenţilor,  să încetinească migraţia. În plus, producătorii au fost stimulaţi să-şi reformuleze produsele, iar consumatorii şi-au schimbat în bine obiceiurile, lucru deja oglindit în scăderea mortalităţii cardiovasculare. Pentru a putea face față puterii formidabile a lobby-ului acestor industrii, a fost însă nevoie de o majoritate puternică în Parlament şi de multă voinţă politică, mi-a spus Szocska.

În timp ce vecinii fac eforturi pentru a-şi păstra forţa de muncă din sănătate, guvernanţii români nu au avut reacţii eficiente la criza tot mai gravă. Una din măsurile sugerate de profesorul Buchan, de a-i obliga pe cei în care statul a investit pe perioada formării să rămână în ţară o perioadă de timp, a fost aplicată pentru unii rezidenţi, dar poate fi ori ignorată, ori ocolită: când primeşti o ofertă din afară, poţi pleca şi plăti de acolo, fără prea mari eforturi, datoriile către România, mi-au explicat câţiva tineri care se pregătesc zilele astea pentru examenul de rezidenţiat. Planurile de a construi – din fonduri europene – spitale regionale care să ofere lucrătorilor medicali condiţii moderne în care să profeseze sunt deja vechi şi nu se vor materializa prea curând. Iar pentru creșterea semnificativă a salariilor nu s-au găsit niciodată bani într-unul din cele mai mici bugete europene ale sănătății. Despre identificarea de noi surse de finanțare nici nu poate fi vorba: deşi de stânga, actualul guvern – ca și cele dinaintea lui – nu a luat niciodată atitudine împotriva industriei junk-food şi tutunului. Nu din lipsa susținerii în Parlament – una din cele mai solide din ultimii ani –, ci a voinței politice. Creșterea salariilor rămâne o promisiune de campanie electorală, îndreptată probabil în primul rând spre pacienții care se întreabă de ce le pleacă îngrijitorii, nu spre medici şi asistente propriu-zis. Ei au mai auzit astfel de promisiuni – şi îşi fac mai departe bagajele.


 

Articol publicat anterior pe BMJ Blogs

About Author: Mihail Călin
Mihail Călin este jurnalist în domeniul sănătăţii de cinci ani. A făcut parte din redacţia săptămânalului Viaţa medicală şi a fost redactor-şef la Sănătatea Press Group. Are un interes deosebit pentru politicile europene, fiind bursier al portalului de specialitate EurActiv Bruxelles şi participând la numeroase conferinţe organizate de instituţiile şi asociaţiile europene de sănătate. În 2013, fost unul din premianții concursului „Reporter European”.