Marian-Jean Marinescu, europarlamentar: „Trebuie găsit un echilibru între nevoia de cercetare şi preţul tratamentelor descoperite” Sursa foto: eppgroup.eu

Marian-Jean Marinescu, europarlamentar: „Trebuie găsit un echilibru între nevoia de cercetare şi preţul tratamentelor descoperite.” Sursa foto: eppgroup.eu

Preţul ridicat al medicamentelor inovatoare a devenit o preocupare la nivel european în ultimii ani. Tratamentele pentru hepatita C, noile medicamente împotriva colesterolului sau terapiile imuno-oncologice nu sunt accesibile pentru toată lumea şi pun la grea încercare bugetele sistemelor de sănătate. Săptămâna aceasta, europarlamentarul român Marian-Jean Marinescu a găzduit la Parlamentul European o dezbatere pe această temă de mare interes şi pentru ţara noastră. Vicepreşedinte al Grupului Popular European, domnul Marinescu a trecut în revistă principalele probleme într-un interviu în exclusivitate pentru euro-health.ro.

Domnule Marinescu, de ce v-aţi decis să vă implicaţi în această chestiune a preţului la medicamente şi ce vă propuneţi cu această dezbatere pe care o găzduiţi?

Eu am intrat în acest subiect din postura de om: am constatat cu surprindere că la Bruxelles pot să cumpăr medicamente mai ieftine decât la mine acasă, la Craiova. Aşa că am început să mă interesez foarte tare de acest subiect, deşi nu este nici pe domeniul meu profesional, nici pe aria de activitate la Parlamentul European. În acest domeniu nu poți să acţionezi fără sprijinul cuiva care are foarte multe cunoştinţe, aşa că am încercat de-a lungul timpului să intru în contact cu ONG-uri sau asociații care lucrează la Bruxelles pe această arie. Invariabil, întrebarea era: „Aveți curaj să vă băgați în chestia asta? E un domeniu destul de complicat, industria farmaceutică e extrem de puternică…”Ei bine, eu am curaj, dar aveam nevoie şi de expertiză pe acest subiect. Anul trecut, când am fost raportor al grupului PPE pe întreprinderea mixtă IMI (n.red- Innovative Medicines Initiative, o iniţitativă public-privată europeană al cărei scop este accelerarea dezvoltării unor medicamente mai eficiente şi mai sigure), am propus amânarea descărcării bugetare. Am propus acest lucru ca să putem afla mai multe detalii: cum se aleg temele de cercetare, care este situaţia contribuției în natură a firmelor – întreprinderea constă jumătate din bani europeni, jumătate din contribuţia în natură a asociației europene a întreprinderilor farmaceutice EFPIA – cine face evaluarea proiectelor,  etc. Şi bineînțeles că s-a auzit acest lucru, și atunci am fost contactat de ei (n.red – de ONG-uri). Le-am spus că eu îmi doresc să fac un raport de proprie inițiativă referitor la prețul medicamentelor, să vedem ce se poate face. O luăm pas cu pas – primul pas este această dezbatere.

Transparenţa preţurilor, esenţială

 

Subiectul este foarte sensibil. Trebuie găsit un echilibru între nevoia de cercetare – pentru că e nevoie de medicamente – şi rezultatele cercetării şi prețul lor. Trebuie găsit acest echilibru, ca să nu fie pusă în pericol viața oamenilor. Însă sunt niște lucruri care sunt evidente. Fiecare stat are o schemă de compensare a medicamentelor. Datorită acestor scheme, medicamentele se vând la prețuri diferite între diversele state.

Însă pe partea cealaltă, când cauţi pentru medicamente aşa-numitul preț ex works – adică preţul producătorului, la poarta fabricii, care include şi profitul – nu-l găseşti; eu cel puţin am încercat, dar nu l-am găsit nicăieri. Iar explicaţia lor n.red- producătorilor) este că nu pot să vândă în România la preţul din Germania, pentru că nu ar fi accesibil. În primul rând este nevoie deci de transparenţa preţului. Acel preţ la poarta fabricii cuprinde şi cercetarea, şi dezvoltarea, şi producţia. Şi se ţine cont întotdeauna de cantitatea pe care preconizezi că o vei vinde timp de mai mulţi ani, la care împarţi costurile de cercetare – aşa se face la orice fel de produs. Iar costul cercetării ar trebui să existe în bilanţul societăţii respective. Deci este evident nevoie de transparenţă. Pe de altă parte, în piaţa liberă, este dreptul oricărui comerciant să pună orice preţ vrea, profitul pe care îl găseşte de cuviinţă.

Se mai discută şi problema duratei proprietăţii intelectuale şi a brevetelor, care întârzie apariţia genericelor sau a competiţiei. Ar trebui cumva corelată durata brevetului cu momentul în care producătorul îşi recuperează investiţia?

Şi aici ar fi o intervenţie în piaţă, pentru că cel care a cercetat este liber să-şi păstreze brevetul şi să nu-l împartă cu alţii. Dar pentru că vorbim de medicamente, am putea avea un altfel de discurs. Pornind tot de la transparenţă, s-ar putea socoti costul cercetării şi cunoaşte momentul la care investiţia a fost recuperată, iar patentul să expire şi să fie folosit şi de ceilalţi. Ar putea fi o abordare morală: şi producătorul şi-a recuperat investiţia, şi pacientul are de câştigat, pentru că medicamentul va fi mai ieftin – pentru că ar rămâne partea de profit, dar ar dispărea bucata de cercetare, care a fost recuperată.

Banii publici pentru cercetare, un factor în stabilirea preţurilor

 

Aici mai este şi aspectul banilor publici investiţi în cercetare – în acest caz, nu se mai pune problema de drepturi intelectuale, nu? Aşa ar trebui.

O astfel de discuţie se poartă de pildă chiar în ce priveşte IMI…

În cazul IMI am întrebat cine primeşte patentele şi dacă, în momentul în care se face preţul pe un produs provenit dintr-o cercetare IMI, se ţine cont de faptul că 50% din bani sunt publici şi că această bucată nu ar trebui să influenţeze preţul. Răspunsul a fost complet în ceaţă. Dar acum sunt raportor şi voi continua acest dialog cu ei (n.red- cu reprezentanţii Comisiei Europene). Pentru că aici este un pericol:  multe proiecte de cercetare finanţate prin IMI se pot încheia într-o fază intermediară, iar rezultatele le rămân celor care au lucrat. Dar de acolo, ei pot continua cercetarea şi scoate un produs, care practic nu mai este produsul IMI, ci al lor, chiar dacă are la bază bucăţica de cercetare, făcută pe bani publici. Ei, în momentul în care începi să întrebi de chestiile astea, se bâlbâie. Trebuie găsită o soluţie.

Şi nu este vorba doar de IMI, ci şi de universităţi finanţate de stat care încep cercetări preluate apoi de companiile farmaceutice…

Aşa este. În această direcţie ar trebui investiţi cât mai mulţi bani publici posibil, pentru că efectele unei astfel de cercetări acoperă investiţia de la buget, sănătatea oamenilor reduce costurile sistemului public. Deci ar trebui investit mult în acest domeniu, dar de această contribuţie trebuie să se ţină cont la stabilirea preţului.

Pacientul, captivul pieţei farma

 

Iar cetăţeanul să nu plătească practic de două ori: pentru cercetare şi pentru produs.

Exact. Universitatea duce cercetarea până într-un punct, după care o preia firma de medicamente. Bun, dar în momentul în care pune produsul pe piaţă, trebuie să ţină cont că parte din cercetare este făcută în universitate. De aici revenim la transparenţa construirii preţului: trebuie să ştim şi noi ce include acest preţ, de ce este atât de scump. Bun, este inclusă cercetarea, dar pe ce perioadă şi care au fost costurile acelei cercetări? Ei pot să spună „vă amestecaţi în piaţă, piaţa e liberă, trebuie să se echilibreze singură!” Nu este chiar aşa – aici piaţa este oricum dezechilibrată, fiindcă omul este captiv, el trebuie să cumpere medicamentul, pentru că altfel are o problemă de sănătate. Alte pieţe nu sunt la fel: până la urmă, poţi trăi fără o maşină sau fără un costum mai nou. Dar în acest caz eu sunt captiv, trebuie să cumpăr, fiindcă altfel mor. Aşa că trebuie să se accepte această intervenţie în piaţă. După cum vedeţi, eu încerc să respect principiile, nu sunt pentru o intervenţie de tip stat comunist. Respect nişte principii, dar trebuie să ţinem cont de absolut toate aspetele problemei.

IMG_2181

Marian-Jean Marinescu a găzduit la Parlamentul European o dezbatere pe tema problemelor actualului model de inovație farmaceutică


Spuneaţi că această dezbatere este doar începutul. Ce aveţi de gând mai departe?

Ceea ce aş vrea eu este să facem un raport foarte corect construit şi scris, pentru că aş vrea ca sistemul să fie
îmbunătăţit, nu pus în pericol; pentru că, exagerând,  dacă vii şi spui că preţurile trebuie coborâte, poţi ajunge în situaţia în care nu mai ai medicamente noi. Deci trebuie să fie un raport corect, care să aducă nişte propuneri foarte precise şi care să şi ducă la rezultate în această direcţie, a micşorării preţurilor. Propuneri care trebuie după aceea preluate la nivel naţional, acolo unde există competenţă.

Intervenţia pe piaţă este destul de complicată. De pildă, cum aplici din punct de vedere tehnic chestiunea transparenţei? O soluţie este să iei bilanţul firmei, unde ar trebui să vezi toate costurile; dar mai ales acum, într-o economie globală, sunt împărţite în diverse state, nu mai ştii exact. Apoi poţi vedea intrările, veniturile, dar nu poţi să vezi pe fiecare medicament în parte, n-ai cum să-ţi dai seama de unde provin veniturile – dintr-un singur medicament supraevaluat ca preţ sau de la toate? Deci transparenţă, dar cum s-o aplici? E destul de complicat.

Preţul trebuie să reflecte valoarea terapeutică adăugată

 

Ce s-ar putea face la nivel european?

Se pot stabili nişte reguli în privinţa procesului de certificare a medicamentelor, se pot armoniza regulile naţionale. De exemplu, la certificare ar trebui introdus şi criteriul valorii terapeutice adăugate a noilor medicamente, care acum nu există.

Într-adevăr, există studii în unele ţări europene care arată că multe din medicamente nou intrate pe piaţă nu au o valoare terapeutică adăugată.

Exact. Ar trebui introdus acest criteriu pentru o reflectare corectă în preţ, altfel ajungi să iei un medicament nou mai scump pentru că ţi se spune că este mult mai bun decât cel vechi, când de fapt poate că nu este aşa. Asta s-ar putea face la nivel european. Tot la nivel european s-ar putea lucra în privinţa schemelor (n.red- de compensare). Chiar dacă sănătatea nu este competenţă europeană, statele membre ar putea, sub cupola Comisiei, să se înţeleagă între ele şi să ajungă la un sistem comun ca reguli – nu neapărat ca preţuri, fiindcă puterea de cumpărare este foarte diferită între diferitele ţări, aşa că tot va trebui să existe şi o diferenţă de preţuri. Aşadar va fi menţinut un echilibru, dar trebuie să se ajungă cumva la un sistem cât mai apropiat între statele membre în ce priveşte compensarea, pentru că altfel va fi complicat, vor putea (n.red- producătorii) să se joace foarte mult cu preţurile între ţări.

Iar în al treilea rând, la nivel european, s-ar putea produce foarte multă informaţie publică, astfel încât să crească presiunea de la cetăţeni către industrie. Asta putem noi să facem, să prezentăm realitatea, iar publicul să pună presiune pe autorităţi, care la rândul lor să aibă un dialog cu industria şi să pună lucrurile la punct.


Interviu editat pentru claritate şi concizie. Sublinierile aparţin redactorului

About Author: Mihail Călin
Mihail Călin este jurnalist în domeniul sănătăţii de cinci ani. A făcut parte din redacţia săptămânalului Viaţa medicală şi a fost redactor-şef la Sănătatea Press Group. Are un interes deosebit pentru politicile europene, fiind bursier al portalului de specialitate EurActiv Bruxelles şi participând la numeroase conferinţe organizate de instituţiile şi asociaţiile europene de sănătate. În 2013, fost unul din premianții concursului „Reporter European”.